Doi, numai ca nu noi.

Anabella era o fata normala, credea ea. Avea o viata linistita, frumoasa, pe placul ei. Totul ii mergea bine la scoala, acasa, cu familia, cu prietenii.

Intr-o buna zi insa, in Bascki – orasul in care ea locuia  – avu loc o furtuna. Devastatoare furtuna. Ii inunda simturile, ii stapani spiritul, ii incatusa gandurile. Anabella se simtea, deodata, mai puternica – dar si mai slaba in acelasi timp, mai frumoasa – dar si mai urata in acelasi timp, mai fericita – dar, in acelasi timp, ceva o nelinistea, facand-o nefericita. Starea asta noua de extaz puse stapanire pe ea, iar ea se simtea, brusc, mai indragostita de viata decat isi putuse vreodata imagina ca putea.

Zilele treceau pe langa Anabella, dar ea nici nu le mai vedea trecand, nu le mai simtea. Nu mai avea timp de alte simtiri, decat de cele aduse de furtuna. Totul se schimbase de atunci. Viata ei linistita de la inceput, se schimbase acum; devenise un amalgam de emotii si de intamplari noi care, uneori, ii fortau increderea la maxim. Insa ea trecea peste obstacole. Stia foarte bine ca ceea ce simtea avea sa se amplifice inzecit pe zi ce trece, dar stia ca trebuia sa treaca peste aceste bariere impuse de frica pe care o simtea – caci voia mai mult, din ce in ce mai mult voia sa simte gustul devastator al furtunii. Furtuna o consuma, de parca ea ar fi fost un drog. Nici furtuna nu se putea opri sa-i invadeze simturile, nici Anabella nu mai putea trai fara gustul acestui fenomen. Se completau, distrugandu-se reciproc totodata.

Dar veni si ziua cand Anabella vru sa incerce ceva nou, sa ia o pauza din a fi prinsa in mreaja furtunii. Fugi, se ascunse de furtuna in mijlocul unui munte. Singura, doar ea si cu teama ce o cuprinsese. Nu voia sa renunte la sentimentele aduse de furtuna, dar simtea ca are nevoie de o pauza. Un timp in care sa-si puna gandurile in ordine, sa inteleaga ce are de facut in continuare. Sa afle daca trebuie sa renunte, sau daca trebuie sa imbratiseze noutatea din viata ei, asa cum o facuse pana atunci. Necajindu-se cu ganduri intunecate, Anabella se simtea din ce in ce mai singura, dar stia ca nu e asa. Furtuna o astepta in Bascki, ii promisese ca va fii acolo cand ea se va intoarce. Simtea si Anabella asta, dar ii era teama. Teama ca, luandu-si aceasta pauza pentru gandire, va pierde furtuna sau o va face sa-si piarda puterile. Tocmai de aceea, desi nesigura, Anabella se intoarse in orasul ei. II era dor. De furtuna, de emotii, de sentimentele pe care aceasta i le daruia. Anabella observa, insa, ca nimic nu mai era la fel. Ea simtea aceeasi emotie, pana si furtuna ii daruia totul cu aceeasi intensitate. Dar totul era schimbat. Nu intelegea cum era posibil si de ce se intampla asta. Pana intr-o zi cand gasi raspunsul. Ei inca ii era teama.

Teama pusese stapanire pe ea, ii intunecase gandurile cum facuse si altadata. De data aceasta, insa, Anabella voia sa simta siguranta, liniste. Furtuna nu-i putea darui asta. Voia, dar n-o putea face. Nu facea parte din natura furtunii. Pur si simplu, nu i se permitea. Asa ca Anabella nu mai putu astepta si se indeparta de furtuna, sperand sa nu schimbe prea multe. Nu voia s-o piarda, dar nici nu voia sa se piarda pe sine. Voia din nou simplitate, insa n-o putea obtine de la furtuna.

Asa ca din doi, se facura iara doi, numai ca nu mai erau furtuna si Anabella. Era doar Anabella. Si era doar furtuna.

Advertisements

2 thoughts on “Doi, numai ca nu noi.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s